Tavanul

O mie de pași pentru a fi mai bun. Asta citeam. M-am plictisit pe la cincizeci, iar afară începuse să plouă. Turna cu găleata, parcă stăteam în Anglia. Și noi nu ne puteam acoperi de ploaie, nici de vânt, ne aveam doar pe noi. Ne înveleam doar noaptea, fiecare cu pielea celuilalt. O simt și acum. Mirosul ei fin și gustul. Da, gustul ei, mai ales cel de pe coapse, mai ales atunci când aveai emoții și te simțeam pe vârful limbii când mă plimbam pe tine. Și sper că erau picături de ploaie alea care curgeau de pe obrazul tău. Obișnuia să plouă în casele alea vechi, prin tavanul crăpat. Tavanul care arăta ca palma mea. La fel de multe linii. La fel de ambiguu desenate. Dar nu erau case vechi, ci vintage, așa spuneam. Ne place să dăm nume catchy la tot felul de câcaturi, doar ca să ne justificăm celor de care nu ne pasă. Suntem așa de efemeri. Aveam colecții de ligheane. Roșii, albastre, verzi, galbene, toate culorile. Niciodată negre, fiindcă ligheanele sunt folosite doar de cei săraci, cărora le plouă în casă, măcar ligheanele să-i înveselească, nu? Îmi spuneai să scriu când deveneam prea ironic. Și mașina aia de scris nu mai bătea litera “R”.  Am tastat-o mult prea des, și am șters-o la fel de des. E ironic, e și singura literă pe care nu o pronunț corect. Tindem să folosim în exces ceea ce nu avem. Mașina de scris era plină de praf și mereu udă. Și avea vreo două litere pătate de sânge, dar tu spuneai că este altceva, însă mie-mi plăcea să cred că un sinucigaș și-a scris biletul de adio pe ea. Poate vreun scriitor sinucigaș. Poate e vreo treaba cu spirite și chestii oculte. În antiteză era pianul tău, mereu curat și lucios și mirosea a stejar și tu știai să cânți și eu mă prosteam la el să te trezesc din somn. Dar era ceva cu tavanul ăla crăpat, prin care picura apa de ploaie și care mereu mă inspira. Și semăna cu palma mea.

Într-o zi, o țigancă m-a oprit pe stradă să îmi ghicească în palmă. Am refuzat, dar gândul că aș rupe puțin rutina m-a făcut să mă întorc și să-i întind palma. Mi-a spus că sunt mort de ceva timp, de când două linii s-au întâlnit exact acolo pe unde picura apa prin tavan. Într-adevăr, amândoi eram morți demult, trăiam în altă lume și în alt secol decât restul oamenilor. Trăiam în noi, fiecare în celălalt. Fiecare sub pielea celuilalt.

Ploaia încetase și mașina de scris își revenise. Bătea litera “R” și nu mai era murdară de sânge. Ligheanele au dispărut din cameră, iar sub un picior al mesei pe care era așezată mașina de scris, zăcea o carte a lui Hemingway. Pianul cânta plăcut sub degetele tale, atât de plăcut că orice sinucidere era un dar dumnezeiesc. Mi-am scos Luger-ul dintr-un sertar. Țeava lui se simțea atât de rece și sărată pe limba mea. Acolo unde erai chiar tu cu o noapte în urmă. Vedeam munții și miroseam marea. Buzele tale reci lăsau urme de ruj pe ceafa mea. O mână se juca în părul meu, la fel ca în nopțile în care făceam dragoste, iar cealaltă mângâia mânerul pistolului și trăgaciul. Pianul înca mai cânta. Răsărea soarele și mașina scria singură. Oare biletele de adio se scriu singure? Țeava mă zgâria pe cerul gurii și eram atent la unghia ta, dată perfect cu o ojă de culoarea roșu închis. Unghia degetului de pe trăgaci…

Aici se termină totul, pentru că astăzi nu vreau să cred că totul are un sfârșit.

Dan Novac

Java & Web Developer | selective nerd, adventure seeker, wanderer.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *