Povestea mea în șase cuvinte

Există o idee faină, o pagină frumoasă de Facebook și o provocare. Pagina se numește Povești în șase cuvinte, iar autorul obișnuiește să scrie pe ea, după modelul Hemingway, povești făcute din doar șase cuvinte. Frumos, ingenios și interesant ce se întâmplă acolo. Mie, cel puțin, îmi place. Provocarea a constat în faptul că autorul paginii a pornit un concurs în care câștigai cartea “Pe cine nu lași să moară” de Anamaria Ionescu, dacă scriai o poveste drăguță în șase cuvinte. Nu miza a fost provocarea pentru mine, ci faptul că am scris ceva (minuscul, într-adevăr), dar legat de proză, adică de ceea ce obișnuiam să fac în trecut și nu am mai făcut de aproape un an. Știți că mai scriam și eu câte ceva, dar mi-am schimbat target-ul. De ce? Pentru că ceea ce scriam nu voiam să mai fie, aici, pe blog și pentru că acum nu mai sunt de acord decât cu 10% din scrierile mele. Mult prea mult dramatism inutil. Poate o voi mai face, în alt loc, în dulcele stil actual.

Bun, am câștigat unul dintre cele trei exemplare puse în concurs și ceea ce m-a făcut fericit a fost că o poveste de-a mea, în șase cuvinte, a fost aprobată chiar de autoarea cărții. Ceea ce m-a făcut să-mi pun niște semne de întrebare. La modul că poate nu ar trebui să renunț de tot la proză, dar vom vedea. Premiul a ajuns și la mine și de abia aștept să-l răsfoiesc. Mulțumesc! Textul cu care am câștigat îl pun în pozele de mai jos.

Dan înainte de Dani.

Pentru că cineva a ajuns pe blog cautând “Dan înainte de Dani” (Bună, nostalgicule!) lucru care m-a amuzat, dar care m-a pus şi pe gânduri, am fost determinat să scriu acest post în care vă voi oferi câteva explicaţii, deoarece sunt momente în care mă simt dator faţă de toţi cei care mă citesc (citeau). Dar înainte, să fie clar, Dani era şi atunci, Dani este şi acum…şi probabil va mai fi. Bine, normal e Dan, dar mi-am permis să iau şi eu un “i”. Pentru că “n” lângă ‘n” nu ar fi sunat la fel de bine.

De ce nu mai scriu proză? Am început prin a-mi pune eu – mie, o întrebare proastă. Tipic. Mai scriu proză, dar nu mai public tot. O să mai pun fragmente şi aici, dar nu voi mai scrie având ca scop doar publicarea pe blog. De ce? Pentru că am vrut să vă formaţi o impresie clară despre stilul meu (care se tot schimbă, sper că în bine) şi s-au adunat cam 150 de articole doar cu proză. Cred că vă puteţi forma o opinie destul de clară, răsfoindu-le. Dar nu vă faceţi o părere citindu-le doar pe cele vechi. Ăsta luaţi-l ca pe un sfat, deşi nu-mi permit să vă dau eu sfaturi. Mă rog, părerea mea este aceeaşi asupra a ceea ce scriu. Că e slab, fără consistenţă, previzibil şi clişeic. Deşi nu-mi place deloc să redactez cu aceste handicapuri, eu încerc să mă perfecţionez. Toată proza scrisă de mine, o găsiţi sus, în dreapta paginii, în meniul Proză. De asemenea, toată proza pe care o voi mai publica pe blog, în viitor, va fi găsită tot acolo, dar şi pe prima pagină atunci când voi publica articolul respectiv. Voiam doar să vă asigur că încă mai creez ceea ce vă plăcea să citiţi. Chiar dacă sunteţi puţini, sunteţi buni şi nu pot renunţa la voi.

Motivele pentru care voi publica mai puţină proză decât scriu în particular vi le voi spune acum. Unul este acela că trec printr-o perioada foarte aglomerată şi dorinţa mea este de a scrie cât mai des pe blogul ăsta, pentru a fi cât mai citit. Nu vreau să irosesc acest domeniu. Proză îmi este mai greu să scriu, deoarece, cum afirmă anumite persoane din jurul meu, sunt un perfecţionist şi vreau de la articol, la articol, sa progresez şi să fiu mai bun. Inspiraţia îmi vine mai greu şi după doi ani, în care mă chinuiam zi de zi să schiţez ceva, ca să vă pot da tot ce am mai bun, am obosit puţin. Nu-mi mai surâde ideea să nu dorm multe ore pentru a publica ceva pe blog şi într-un interval lung de timp. Îmi vor lipsi mulţumirile voastre şi aprecierile, dar sper să mi le oferiţi prin altă cale deoarece, tot ceea ce voi scrie în particular aş vrea să se concretizeze într-un volum de proze scurte, sau chiar un roman, sau un scenariu, nu ştiu exact ce-mi va ieşi sau dacă va ieşi cu adevărat ceva vreodată. În timp voi afla şi răspunsul la întrebarea asta. Deci, oricum ar fi, ceea ce scriu va ajunge printr-un intermediu la voi, doar că preţuiesc mai tare cuvintele mele şi vreau să fac ceva mai semnificativ. Aşa, dacă le puneam pe blog, nu le mai puteam folosi la multe altele în particular, deoarece o surpriză este mai plăcută decât ceva ce ştiaţi dinainte. Sper pe viitor să se concretizeze totul în ceva drăguţ şi să vă surprind. Oricum, cum am spus şi mai sus, voi mai publica şi aici proză, dar mai rar. Aveţi de unde să vă formaţi o opinie asupra a ceea ce fac, am spus-o şi mai sus, iar pentru cei vechi, puteţi reciti cu aceeaşi plăcere. Sper să o regăsiţi!

Ce se va întâmpla în continuare? Se pare că voi scrie mai des. Lucru care mă bucură şi sper că şi pe voi. Dar voi scrie lucruri mai soft, care îmi răpesc mai puţin timp, despre care mă pot exprima mai uşor şi pe care sper să le gasiţi interesante. Probabil sunteţi curioşi uneori să cunoaşteţi mai bine o persoana, eu vă voi expune gusturile mele în mai multe domenii, hobby-urile mele şi părerile mele în legătură cu multe altele. Probabil voi redacta şi despre lucruri din viitorul meu profesional, când spun asta mă gândesc la publicitate, dar mai e mult până acolo. Toate acestea vor avea ceva din stilul cu care v-am obişnuit, pentru că tot eu ţin pixul (vorba aia) . Veţi găsi multe lucruri faine pe aici. Despre muzică, filme, publicitate, emisiuni, amintiri, noutăţi, toate văzute din unghiul din care privesc eu. Plus că mai sunt şi altele, care nu-mi vin acum în minte, dar despre care voi scrie. Oricum, zilele astea v-am obişnuit puţin cu ceea ce va urma pe aici :)

Al vostru, inconfundabil, Dani

Călătoria.

-Bună, astăzi eu sunt ghidul tău! Cel de ieri s-a îmbolnăvit, îmi pare rău, dacă nu așa-ți imaginai că va fi sau dacă noi doi nu vom avea aceeași chimie, pe care o ai tu cu colega mea. Sper doar să-ți fiu pe plac. Va trebui să ne vedem și mâine și poimâine și…

Rochie neagră, cu spatele gol, mulată, puțin deasupra genunchilor. Pantofi cu toc, de aceeași culoare cu rochia. Unghii roșii, la fel ca rujul de pe buze. Ochi căprui, părul șaten, desprins, lăsat să-i cadă pe umeri. Are un obicei care o face să-și bage mereu mâna-n păr, pentru a-l aranja. Un pic de eleganță în felul de a zâmbi. O istorie întreagă ascunsă sub tatuajul amplasat de-a lungul coloanei, care se termină aproape de ceafă. O istorie întreagă ascunsă în ea…

-Îmi imaginăm că ghizii sunt altfel. Cu un rucsac, îmbrăcați lejer, o pereche de ochelari de soare, poate și o sapcă. Cu o hartă și o sticlă de apa în mână.

-Am fost nevoită să fac studii superioare pentru cei că tine. Nu ne pune pe toți în aceeași categorie. Dar haide, să-ți arăt pentru ce m-ai angajat. Că tu oricum vorbești prea mult.

-Ok! Aici unde suntem?

-Chiar în locul în care aproape te-ai pierdut definitiv. Unde nopțile erau zile și zilele erau nopți, iar cerneala ta era doar neagră, ca și cafeaua. Locul în care ți-ai aruncat speranțele și schițele. Erai să-ți pierzi și visele. Strigai în gura mare că iubirea nu există, că viață e nedreaptă, dar toți știm: Shit Happens! Uite, puțin mai departe de locul acesta, te-am găsit eu. Da, a fost greu. Erai undeva sus în mintea mea, și îmi era frică să nu te pot atinge cumva. Am tăcut câteva zile, până să știu cine ești. Apoi ți-a plăcut să-mi spui fără să te mai întreb.

-Am înțeles! Acestea ce reprezintă?, am întrebat curios.

-Sunt nopțile de vară, care se terminau pe la șase dimineața. Ne plăcea să așteptăm amândoi zorii zilei, să vedem soarele cum răsare. Îmi place să-mi încep ziua doar cu tine și sunt atât de egoistă încât nu vreau ca alții să cunoască sentimentul ăsta.

-Cred că înțeleg. Îmi este poftă de o cafea. Ție nu?

-Ba da, luăm de acolo! Acolo e locul în care te-am făcut să bei cafea. După atâtea nopți nedormite, ți-am făcut diminețile mai blânde, cu miros de cafea și fiori de iubire. Cu parfumul meu care încă persista pe pielea ta și am alungat somnul greoi, care fugea pe sub cearșafuri când mă trezeam. Diminețile în care te priveam minute în șir cum dormi și îmi odihneam buzele pe spatele tău. Acele dimineți de duminică, cu poftă de dragoste și artă.

-Și aici? Unde scrie data asta în ciment?

-Aici…scrie 06.06.2011. Data la care te-am învățat să iubești.

-Dar mai ştii atunci când m-am pierdut prin tine fără să am vreun ghid?