Permalink to Dan înainte de Dani.

Dan înainte de Dani.

Pentru că cineva a ajuns pe blog cautând “Dan înainte de Dani” (Bună, nostalgicule!) lucru care m-a amuzat, dar care m-a pus şi pe gânduri, am fost determinat să scriu acest post în care vă voi oferi câteva explicaţii, deoarece sunt momente în care mă simt dator faţă de toţi cei care mă citesc (citeau). Dar înainte, să fie clar, Dani era şi atunci, Dani este şi acum…şi probabil va mai fi. Bine, normal e Dan, dar mi-am permis să iau şi eu un “i”. Pentru că “n” lângă ‘n” nu ar fi sunat la fel de bine.

De ce nu mai scriu proză? Am început prin a-mi pune eu – mie, o întrebare proastă. Tipic. Mai scriu proză, dar nu mai public tot. O să mai pun fragmente şi aici, dar nu voi mai scrie având ca scop doar publicarea pe blog. De ce? Pentru că am vrut să vă formaţi o impresie clară despre stilul meu (care se tot schimbă, sper că în bine) şi s-au adunat cam 150 de articole doar cu proză. Cred că vă puteţi forma o opinie destul de clară, răsfoindu-le. Dar nu vă faceţi o părere citindu-le doar pe cele vechi. Ăsta luaţi-l ca pe un sfat, deşi nu-mi permit să vă dau eu sfaturi. Mă rog, părerea mea este aceeaşi asupra a ceea ce scriu. Că e slab, fără consistenţă, previzibil şi clişeic. Deşi nu-mi place deloc să redactez cu aceste handicapuri, eu încerc să mă perfecţionez. Toată proza scrisă de mine, o găsiţi sus, în dreapta paginii, în meniul Proză. De asemenea, toată proza pe care o voi mai publica pe blog, în viitor, va fi găsită tot acolo, dar şi pe prima pagină atunci când voi publica articolul respectiv. Voiam doar să vă asigur că încă mai creez ceea ce vă plăcea să citiţi. Chiar dacă sunteţi puţini, sunteţi buni şi nu pot renunţa la voi.

Motivele pentru care voi publica mai puţină proză decât scriu în particular vi le voi spune acum. Unul este acela că trec printr-o perioada foarte aglomerată şi dorinţa mea este de a scrie cât mai des pe blogul ăsta, pentru a fi cât mai citit. Nu vreau să irosesc acest domeniu. Proză îmi este mai greu să scriu, deoarece, cum afirmă anumite persoane din jurul meu, sunt un perfecţionist şi vreau de la articol, la articol, sa progresez şi să fiu mai bun. Inspiraţia îmi vine mai greu şi după doi ani, în care mă chinuiam zi de zi să schiţez ceva, ca să vă pot da tot ce am mai bun, am obosit puţin. Nu-mi mai surâde ideea să nu dorm multe ore pentru a publica ceva pe blog şi într-un interval lung de timp. Îmi vor lipsi mulţumirile voastre şi aprecierile, dar sper să mi le oferiţi prin altă cale deoarece, tot ceea ce voi scrie în particular aş vrea să se concretizeze într-un volum de proze scurte, sau chiar un roman, sau un scenariu, nu ştiu exact ce-mi va ieşi sau dacă va ieşi cu adevărat ceva vreodată. În timp voi afla şi răspunsul la întrebarea asta. Deci, oricum ar fi, ceea ce scriu va ajunge printr-un intermediu la voi, doar că preţuiesc mai tare cuvintele mele şi vreau să fac ceva mai semnificativ. Aşa, dacă le puneam pe blog, nu le mai puteam folosi la multe altele în particular, deoarece o surpriză este mai plăcută decât ceva ce ştiaţi dinainte. Sper pe viitor să se concretizeze totul în ceva drăguţ şi să vă surprind. Oricum, cum am spus şi mai sus, voi mai publica şi aici proză, dar mai rar. Aveţi de unde să vă formaţi o opinie asupra a ceea ce fac, am spus-o şi mai sus, iar pentru cei vechi, puteţi reciti cu aceeaşi plăcere. Sper să o regăsiţi!

Ce se va întâmpla în continuare? Se pare că voi scrie mai des. Lucru care mă bucură şi sper că şi pe voi. Dar voi scrie lucruri mai soft, care îmi răpesc mai puţin timp, despre care mă pot exprima mai uşor şi pe care sper să le gasiţi interesante. Probabil sunteţi curioşi uneori să cunoaşteţi mai bine o persoana, eu vă voi expune gusturile mele în mai multe domenii, hobby-urile mele şi părerile mele în legătură cu multe altele. Probabil voi redacta şi despre lucruri din viitorul meu profesional, când spun asta mă gândesc la publicitate, dar mai e mult până acolo. Toate acestea vor avea ceva din stilul cu care v-am obişnuit, pentru că tot eu ţin pixul (vorba aia) . Veţi găsi multe lucruri faine pe aici. Despre muzică, filme, publicitate, emisiuni, amintiri, noutăţi, toate văzute din unghiul din care privesc eu. Plus că mai sunt şi altele, care nu-mi vin acum în minte, dar despre care voi scrie. Oricum, zilele astea v-am obişnuit puţin cu ceea ce va urma pe aici :)

Al vostru, inconfundabil, Dani


Permalink to Jay-Z nu prea se poate opri.

Jay-Z nu prea se poate opri.

După ce a devenit tătic şi a impresionat pe toată lumea cu calităţile lui paterne, prin dedicaţia pentru fiica sa, Glory, se pare că Jay-Z se simte inspirat de aceasta şi este posibil să pregătească un nou album. După modelul “No one know what it means, but it’s provocative!” a lansat pe site-ul său Life+Times, un trailer de 20 de secunde prin care a stârnit puţină vâlvă în industria muzicală. Ca întotdeauna, a ştiut ce să facă, sau staff-ul lui a ştiut, anume, să arunce un os acestui câine înfometat numit industrie muzicală, mai precis, industriei hip hop. Trailerul se încheie cu un text “Made in America“, acesta este titlul unei melodii de pe albumul lansat de el şi Kanye West, Watch The Throne. Ceea ce ne bagă în dubii, este că nu prea pare a fi un clip nou la piesa respectivă, din pricina cadrelor, dar şi a negativului de pe fundalul trailerului. Astfel, Jay-Z, a aruncat acest trailer ambiguu pentru a se face puţină publicitate în jurul lui, ca mai apoi să anunţe ce se va întâmpla cu adevărat. Zvonurile spun că ar fi vorba de un nou album semnat Jay-Z, ceea ce mă bucură enorm, fiind un foarte mare fan.

De ce am scris despre asta? Fiindcă este unul dintre artiştii mei preferaţi, pe care-l urmăresc de foarte mulţi ani. Sunt influenţat de versurile sale şi de ceea ce face şi îl admir enorm şi ca om, dar şi ca artist. Mi se pare unul dintre cei mai de succes cântăreţi, dar şi un afacerist desăvârşit. Deşi el afirmă: “I’m a business, man. Not a business man”. Jay-Z ocupă unul dintre locurile fruntaşe în topul meu personal de “Inspirational people”.

Va voi lăsa trailerul despre care vorbeam.

 


Permalink to Cristian Gog vs Mihai Petraiche

Cristian Gog vs Mihai Petraiche

În fiecare competiţie, indiferent că este vorba de Românii au Talent, Vocea României, Survivor, The Amazing Race etc, îmi aleg un favorit de la început. În cazul acestei ediţii de Românii au Talent, am avut doi favoriţi: Cristian Gog (cel care a ieşit câştigător)şi Krem, departajându-i doar prestaţia din seara respectivă. Aseară, Cristian Gog a fost mai bun decat Răzvan Krem Alexe, ceea ce m-a determinat să ţin cu Gog. Însă, ce mi se întâmplă mereu în astfel de competiţii, este că ceva din mine se trezeşte şi îmi direcţionează simpatia către alt concurent, care, de cele mai multe ori, nu se află printre preferaţi. În cazul finalei sezonului doi de la RaT, persoana  pentru care simţeam că vreau să câştige cu adevărat, a fost Mihai Petraiche. Şi pe bună dreptate, merita să câştige! M-a fascinat cu tehnica lui, cu talentul său şi cu acel curaj, pe care puţini îl mai au în faţa vieţii, dupa ce trec printr-un capitol neplăcut, precum un accident.

Aseară, Cristian Gog a fost favoritul meu, dar Mihai Petraiche a fost omul care aş fi vrut să câştige şi căruia să-i strâng mâna. Felicitări lui Gog, dar şi lui Mihai. Sunt sigur că Mihai are toate şansele să aibe un viitor mai strălucit decât Cristian. Oricum, mult noroc amândurora! A, şi pentru blogosferă. Nu e chiar nevoie de pupincurisme, cum că a câştigat persoana pe care aţi promovat-o şi  aveţi mai multă influenţă decât Lady Gaga.

Apropo, cât mai e gramu’ de conjunctivită?


Permalink to România, Bucureşti, 2012.

România, Bucureşti, 2012.

Nu  au fost multe lucruri pe parcursul a 18 ani, care să mă facă mandru de Romania. Din contra, am avut parte de evenimente care mi-au provocat silă, oameni care mi-au lăsat un gust amar, politică la cel mai prost nivel şi multe idei bune, pe care le-am privit cum mor, fără să fie luate în seamă de cineva important. Am văzut cum oamenii de calitate se  retrag într-un con de umbră, detaşându-se de toată mizeria infiltrată în absolut toate colţurile acestei ţări. Am văzut cum artişti mor în sărăcie şi copii de douăzeci de ani se plimbă în Lamborghini pe Dorobanţi. Toate într-o ţară minunată, dar locuită. România, acest tărâm al minunilor, în care fiecare dintre noi suntem o mică Alice, blocată în scorbura de iepure, prinsă între două lumi spre care tindem toţi. Cea în care suntem egali cu ţările dezvoltate şi civilizate ale Europei şi lumea nostalgiei, a anilor de glorie pe care i-am trăit, pe vremea când eram egali cu majoritatea acestor ţări, cărora acum ne adresăm politicos, de undeva de jos, trăgând de fusta lor să ne ia şi pe noi în braţe. În ţara asta, fiecare zi, pentru noi, cetăţenii, reprezintă un drum către Oz. Un drum plin de peripeţii, pe care mergem nesiguri pe lângă borduri aurii, făcute din toate fondurile alocate primăriilor, un drum din care nu ştim dacă scăpăm vii când ne ducem să ne tundem, sau dacă avem norocul să nu fim prezenţi la ştirile orei cinci. Însă, cu toate acestea, ieri am arătat tuturor că se poate şi că nivelul pe care trebuie să-l atingem nu este unul imposibil, doar că e mai comod să fii prezentabil la un mare eveniment, decât în fiecare zi.

Ieri, 9 Mai 2012, România a luat medalia de aur. Doamne, cât de bine te simţi când reuşeşti asta! Pentru o zi, am scos capul la suprafaţă şi am luat o gură de aer occidental, ceea ce ne-a cam plăcut, ce-i drept. A fost o zi în care m-am simţit mândru, în care mi-a plăcut absolut tot ce am văzut. De la străzile aglomerate ale Bucureştiului, până la atitudinea presei si a mediei. Peste tot la televizor erau ştiri despre meci, stadion, suporteri, evenimente etc. Şi sunt impresionat, deşi nici măcar nu-s fan fotbal. Imaginea panoramică a stadionului National Arena, mi-a dat fiori, ceea ce demult n-am mai simţit când a fost vorba de România. Organizarea, spectacolul de deschidere, meciul, suporterii şi spectatorii s-au comportat minunat şi totul a mers perfect, ceea ce nu mă aşteptam. Îmi era frică să nu cadă nocturna, să nu se ia românaşii noştri la bătaie, sau chestii de genul, dar s-a întâmplat totul exact ca la carte şi m-am simţit mândru de ţărişoara asta şi n-am mai plecat capul de ruşine.

Meciul a fost unul extraordinar. Mulţumim jucătorilor spanioli care ne-au arătat şi nouă ce înseamnă fotbal, nu bătăi şi măgării ca în liga lui Mitică(la puşcărie!). Sper că Becali şi compania au fost şi ei la meci. Poate un cantonament, ceva, rezolvă şi problemele Stelei. Falcao, jucătorul celor de la Altetico Madrid, este un atacant excepţional. Mare-mi va fi mirarea să mai rămână un an la Ateltico. Ambele echipe au jucat foarte bine, doar că una dintre ele a avut o experienţă mai mare şi acest factor a fost unul decisiv. Nu e nimic, la cum s-au prezentat puştii de la Athletic Bilbao, probabil în anii viitori vor ridica şi ei cupa deasupra capului. Mi-a plăcut foarte tare şi faptul că multe personalităţi au fost aseara la Bucureşti, pe National Arena.

         

Aseara Bucurestiul a arătat ca o destinaţie turistică perfectă. Tot ce am avut mai bun a ieşit la iveală cu această finală şi am făcut o impresie frumoasă tuturor. Presa internaţională scrie despre Bucureşti, numele nostru este dus mult peste hotare şi România a strălucit pe hartă. Ar fi bine să luam exemplu, că se poate şi fiecare zi să o transformăm într-o finală a noastră. Să fim civilizaţi, educaţi şi să ştim să arătăm exemplar. Am văzut cu ochii noştri că se poate. România este precum un copil mic. Dacă o pui să se joace cu alţi copii puţin mai maturi şi manieraţi, îi va fi ruşine şi va face ceea ce trebuie, dacă o laşi în legea ei, va rămâne totul pe dos.

Bravo, România!

Surse foto: gsp, uefa.com


Permalink to 8tracks

8tracks

Am aflat de 8tracks.com acum câteva luni. Din cauza faptului că, după ce dai de trei ori skip la melodiile dintr-un playlist, nu mai poţi face această acţiune timp de o oră, iar unei persoane atât de curioasă ca mine, pur şi simplu, nu-i poţi impune o asemenea regulă, l-am părăsit fără a mă mai interesa prea tare ce ascunde acest site. Astăzi, am dat iarăşi de el, fiindu-mi recomandat, indirect, un anume playlist de acolo. Pe care, din aceeaşi curiozitate greu de stăpânit, am vrut să-l ascult. Am fost sceptic, că deh, poate mă insulţi cu vastele tale cunoştinţe din alte domenii, dar în muzică, şi mai ales în două, trei genuri, nu o poate face oricine. Am rămas plăcut surprins de alegerile făcute de userii de acolo, cu privire la calitatea bună a playlisturilor. Am fost luat chiar prin surprindere şi am zis că şi eu trebuie să arăt lumii că ascult muzică faină. Astfel, mi-am tras rapid un cont pe 8tracks, am verificat puţin starea mea din momentul acela şi am luat la căutat prin PC melodii care s-ar potrivi în acea clipă. Bineînţeles, a fost o stare de lene şi relaxare.

Pe 8tracks îşi poate face cont oricine. Într-un anume top, 8tracks a detronat canalele radio personalizate şi este unul dintre cele mai interesante site-uri de muzică. Este uşor de folosit şi are o interfaţă la care te adaptezi foarte repede. Sunt câteva reguli puţin ciudăţele, dar după ce le întâlneşti o dată, treci uşor peste ele, apoi. Am înţeles că aceste reguli sunt din cauză că 8tracks au contracte prin care le plăteşte artiştilor drepturile de autor, ceea ce este foarte tare. Playlisturile se numesc Mix-uri şi, la fel ca pe alte site-uri mari (gen Tumblr), poţi da follow cui îţi place, poţi pune melodii şi mix-uri la favorite şi poţi socializa prin comentarii. Te ajută foarte mult deoarece nu mai stai să cauţi melodii, majoritatea mixurilor fiind denumite după stările în care ar trebui să asculţi muzica de acolo şi multe sunt foarte bune calitativ şi mai găseşti muzică bună de care nici nu ai auzit.

Vă voi lăsa să ascultaţi, dacă vreţi, primul meu mix. Sigur sunteţi şi voi curioşi. Se bazează mult pe genurile hip hop şi reggae. Este genul de mix pe care-l ascult în dimineţile leneşe de vară, pe plajă, sau când vreau să-mi reamintesc de vară.

My first joint :)

Summer Vibes

The SOUND of SEX

Page 1 of 3812345102030...Last »

Subscribe

Dacă vrei să primeşti noutăţile pe mail, abonează-te!

Join 18 other subscribers

Like!

*

Twitter

Arhivă